Debutul (parintilor) in scoala

Am tot auzit in jurul meu despre greutatile intampinate la nivel familial odata cu intrarea piticilor din posesie la scoala. Greu sa o gasesti, greu sa o incepi, greu sa o urmezi, o adevarata Golgota a parintilor si copiilor deopotriva.

Si am inceput la randu-ne scoala! Si am inteles pe propriile piei cum e cu necazurile... Si va spun si voua, poate o sa prindeti un start mai experimentat decat inaintasii.

Asadar iata greutatile cu pricina:

Primul impas: diferenta intre asteptari si realitate si influenta ei asupra copilului. Noi (parintii, bunicii, educatorii) prezentam scoala ca pe o institutie magica, in care se invata chestii multe si necesare si care duce spre supremul bine. Copiii, care nu prea pot abstractiza, o iau ca atare: invatarea e magie, e ca la "desene", se intampla pur si simplu. Aceastea sunt indulcitele asteptari. Realitatea? Amara.... Febra musculara de la scris, povesti desuete (=departe de "Kid vs Kat" sau "Phineas si Ferb") de citit, timp de teme - o gramada, timp de joaca - mai pai, ca sa citez un proverb chinez. De aici apar niste mici probleme de asumare a sarcinilor curente, care genereaza niste mici nevricale parintilor.

Al doilea impas: cei care au facut curricula scolara, au uitat ca educatia fara consimtamant se cheama dresaj. Astfel, se impune un ritm alert, inca de la inceput, care nu le da copiilor ragazul sa se adaptaze natural ci doar sa se trezeasca brusc si definitiv din reveria cu magia. Ne intoarcem la punctul 1.

Al treilea impas: oricat de stupid ar parea, inceputul scolii vine intotdeauna dupa vacanta. Adica dupa o perioada relativ calma, in care toata familia si-a permis un program mai relaxat. De la dulcea relaxare sa treci la o adanca incordare (trezit devreme, mancat repede, imbracat ca la armata, parintii trebuie sa redevina multitasking), nu-i chiar usor!

Al patrulea impas: este si cel mai aspru si greu de ingurgitat. Intrucat se refera chiar la dedesupturile sentimentelor parintesti. Dupa ce te-ai chinuit 3 ani cu urlete si inca 3 cu indaratnicia naturala, constati ca se trece brusc si nemilos la lucruri serioase. Daca nu se va descurca la scoala? Daca in comparatie cu altii este mult mai slab (intelectualiceste vorbind)? Daca nu va putea tine ritmul? Sunt intrebari care te macina si te frustreaza ca si parinte, si care te fac sa transmiti fara sa vrei mesaje ciudate catre copil.

Al cincilea impas este legat de necunosterea psihologiei copilului. Noua ni se pare nefiresc si chiar prostesc ca un copil sa nu poata incepe corect un rand de betisoare fara model, scolarii debutanti insa nu au experienta noastra perceptiva. Le e greu asadar sa-si focalizeze privirea, sa numere spatiile acelea mici si insesizabile de pe caiete, sa perceapa detalii. De aceea se duc la scoala, sa invete! Normal ca daca nu le acorzi prezumptia de nevinovatie si vezi o pagina intreaga scrisa aiurea, tinzi sa crezi ca au retard usor! Si ne intoarcem la impasul cu numarul patru.

Al saselea impas: lipsa de experienta. Familiile cu mai multi copii recunosc ca manifesta palpitatiile si nervii incordati doar la intrarea la scoala a primului din sir. Apoi se calmeaza, si parintii si copiii, intrucat au deja exemplele anterioare, concrete, palpabile.

Etapele stresului familial la debutul scoalii sunt relativ simplu de descris:

1. Buimaceala: Habar nu ai ce te-a lovit, fie ca esti copil, parinte sau bunic!

2. Tensiunea: Incepi sa te intrebi ce cauti acolo si de ce ti se intampla tocmai tie.

3. Isteria: "Mama ei de viata, ca ala mic nu face bastonase ce-o fi asa de greu, seamana cu taica-su cu doua maini stangi si cu maica-sa care inca socoteste pe degete!" Apar si variantele: "Numai tu l-ai invatat puturos! Ba tu l-ai cocolosit!" Si tot asa...

4. Intoarcerea la realitate: Lait motivul acestei etape este -"La naiba, o scoala trebuie sa termine!"

6. Obisnuinta: Toata lumea isi asuma faptul ca scoala e un rau al naibii de necesar si astfel apar doar situatii minoritare in care se reia de la punctul 1 cate un calup mic de stres.

Nu cred ca exista o familie debutanta in ale scolaritatii care sa nu fi trecut, macar rapid sau partial, prin cele sase etape de mai sus. Este important sa constientizam asadar ca tot stresul este de fapt reactia noastra la niste chestii noi, neexperimentate inca, dar in care o sa ne descurcam minunat :).

Acest post este un fel de: "Valentina, fii barbata!" si contine experienta a cel putin 10 cupluri cu unul sau mai multi copii intrati la scoala.

Varsta...

Recitesc "Panza de paianjen" a Cellei Serghi. O carte pe care am adorat-o in adolescenta si pe care mi-o aminteam... altfel.

Rareori am senzatia ca imbatranesc. Copilul mi-l vad zilnic si chiar daca tot creste ritmul nu ma inspaimanta, la fustele scurte inca nu simt nevoia sa renunt, insa atunci cand vad oameni cu care nu m-am mai vazut de mult si vad schimbari fantastice in viata lor, ma cam apuca fiorul. Asa si s-a intamplat si acum, recitind o carte pe care n-am mai deschis-o de cand eram idealista si vedeam viata in tonuri de roz.

Atunci ma fascinau relatiile Dianei Slavu si modul in care reusea sa, prin felul ei de a fi, sa distraga atentia de la numeroasele-i neajunsuri. Ma fascina rochia cu pisici, costumele lui Michi care uneori contrastau cu personalitatea sa greoaie, sarutul unic dat de Alex in cort, la mare, pe o furtuna teribila.

Acum ma intristeaza panza de paianjen a destinului, in care este prins personajul principal. Abia acum o inteleg, desi personajul este mai degraba adolescentin ca varsta decat matur. Ma fascineaza puterea de a lupta, dar ma intriga incapacitatea de a face fata tentatiilor si de a gasi o cale. Ma enerveaza ca se preocupa atat de rochii cu pisici, cand lupta ar fi trebuit dusa altfel. Poate ca asa erau vremurile...

Atunci mi-a placut, cand rebeliunea mea parea justificata de cea a unui personaj literar. Acum, cand vad cata tristete si cata zbatere inutila traieste Diana, nu-mi mai place.

Iata asadar ca imbatranesc!

Top 5 jucarii pe care (nu) trebuie sa le achizitionati

Pe locul 5 stau circuitele de orice fel. Ocupa jumatate de camera cel putin si sunt de o inutilitate la fel de dureroasa ca impactul accidental om-circuit pe timp de noapte.

Pe locul 4 sunt jocurile de costruit, mai ales cele care implica surubele si alte accesorii minuscule. Recunosc ca m-am chinuit zadarnic sa construiesc un elicopter motorizat din niste bari metalice gaurite si sunt adult. Pe cutiile lor nu ar trebui sa scrie "interzis copiilor sub 3 ani" ci "recomandabil celor incarcerati pe viata sau pensionarelor care au ramas fara cablu TV in timpul telenovelei favorite". Altfel nu vad de ce ai avea determinarea de a finaliza asa ceva!

Pe locul 3 pun PSP-ul. Copilul intra in transa, nu mai are nevoie nici de apa, nici de mancare atunci cand se joaca cu el. Adultii din jur pierd brusc constiinta varstei si se bat la propriu cu copii lor sau ai altora pentru respectivul dispozitiv. Ajuta mult atunci cand vreti sa va bucurati de momente de singuratate. Linistea nu poate fi insa garantata!

Pe locul 2 stau la loc de cinste jocurile cu zaruri de tipul "Nu te supara frate!". Se cunoaste ca nu sunt testate, intrucat unele trasee dureaza in medie o ora. Este in regula cand partenerii de joaca sunt copii, este criminal cand trebuie sa te joci chiar tu, adultul!

Pe locul 1, castigator la puncte si prin KO concomitent, este Roata Olarului. Face atata dezastru in jur, incat recunosc ca am uitat pentru o ora de toata problemele vietii preocupata fiind sa bomban pe stramosii care au vrut musai vase de lut (adica ce aveau cele metalice?) si pe cei care au inventat bateriile.

Comutativitatea, muzica, acuarela si martisorul

"Am invatat un dans la gradinita. Dar melodia e cam comutativa, asa: Mama are fata mare, fata mare are mama..."

Se poate: si cantecele pot fi comutative!

"Ti-am facut un martisor la gradinita. Sunt sigur ca o sa-ti placa. Numai sa nu-l porti, ca se cam ia culoarea!"

Bunele intentii scuza chestiile mai putin reusite.

Cu cantece comutative si martisoare pictate cu acuarela ce se curata, dar si cu suflet ce se pastreaza, vine pentru mine primavara. La fel de frumos sa vina si pentru voi!

Neputinta de a scrie, putinta de a rade.

Acelasi refren, aceeasi placa pe care deja nu o mai neg: criza, somaj, concedieri si ceea ce ramane dupa, despresie pre/post/in criza.

Ce mai poti scrie acum? Citesc ziarele si deja redundanta a devenit agasanta. Ce articole, ce posturi pe blog, ce stiri? Aceleasi, cu concedieri, profituri scazand, oameni care-si pierd painea si altele la fel? Ce folos au? Despre ce altceva poti vorbi? Cum poti explica unui om, care a ramas fara job si are rate la banca, faptul ca fericirea sta in lucruri simple? Desi sta... Cum ii poti spune ca in aceste situatii are nevoie de putere si intelepciunea de avedea oportunitati? Desi are...

In aceste momente ma omoara neputinta. Neputinta de a privi lucrurile cu optimism, neputinta de a ma adapta unor conditii pe care inca nu le simt, neputinta de a scrie despre asta. Din fericire, neputinta aceasta este dublata de o putinta dubla data de familie, de apropierea copilului si de umorul sau perpetuu. Daca totusi in decembrie va trebui sa explic cum e cu criza globala si Mos Craciun?

Recapatandu-mi (totusi) tonul optimist imi voi expune, in vazul tuturor, optiunile profesionale, indrumad pe cei in depresie sa faca la fel:

1. Sigur ca in criza vor ramane oameni extraordinari de bogati, care au copii. Calificarea si experienta ma recomanda ca pe o bona excelenta.
2. Gatesc binisor. As putea fi bucatareasa la o cantina ceva.
3. Am un petec de pamant. Nu spui ce, dar niste plante anume vor avea mare cautare.
4. Pot avea grija de batrani. Intotdeauna am avut trecere la cei in varsta.
5. Pot scrie romane nerecomandabile celor cu dinti sensibili datorita continutului mare de zahar. Fuga de realitate va creste consumul de telenovele si chestii adiacente. As putea face chiar un blog de tipul asta...

Hei, sunt chiar calificata sa trec de criza asta!

De ce nu voi mai cumpara brad in ghiveci?

Cuprinsa de fiorul ecologic si de un pragmatism acut, am decis ca anul acesta bradul familiei sa fie unul cu radacina, pamant, ghivechi si accesorii aferente. Mi-am impus relativ usor ideea in fata celorlalti, argumentul final fiind acela ca, la finalul sarbatorilor in loc sa aruncam un brad uscat, vom planta mandretea de copac in curtea casei.

Intrucat suflarea masculina a familiei s-a conformat, vineri dimineata s-a purces cu mic cu mare la a achizitiona planta cu pricina de la un magazin specializat. S-a ales un brad frumos (o brad frumos!) si a aparut prima surpriza: un brad de 1,50 m are nevoie de un ghiveci de 110 kg. Nu pare mult, pana nu incerci sa ridici obiectul cu pricina. Caci un brad de 1,50 + ghiveci + pamant = mult prea mult.

Iata deci a doua surpriza: doi adulti destul de puternici nu au fost in stare sa urneasca ciubarul din loc. A fost nevoie de 5 persoane vanjoase sa duca planta la etajul 8 al blocului in care (inca) locuim. A treia surpriza: cu tot cu transport bradul in ghiveci a costat fix cat 10 brazi fara ghiveci.

Acum lucrurile arata cam asa: in living troneaza un recipient de 100 si ceva de kile, negru si greu de ascuns, covorul a fost mutat, dand senzatia unei geometrii suspecte, iar accesul la cateva dulapuri este interzis intrucat desi a fost pus pe un suport cu roti, tocmai pentru a fi mobil, acesta a cedat sub greutate si a fost proptit cu niste carti din biblioteca.

Nu stiu daca dupa Craciun vom avea calmul necesar mutarii lui in gradina cu pricina. Nu stiu daca pana atunci nu cumva bradul va ajunge cu tot cu ghiveci, suport si carti la vecinul de dedesubt. Un lucru stiu clar: mi-e tare mila sa-i pun globuri si mai ales instalatii luminoase care i-ar putea dauna. Momentan are doar un Pinocchio de lemn primit de curand cadou.

Iata de ce la anul bradul familiei va facut din hartie creponata. Mai putin chin si tot ecologic se va chema ca este!

Precizare de ianuarie: bradul a trecut prin doua dezinsectii, intrucat s-a umplut de niste gaze ciudate (un fel de paianjeni). Si, desi a fost despodobit, bradul este inca in casa...

Ajutor pentru cei incercati

Problemele proprii par intotdeauna cele mai arzatoare si stresante. Pana cand te lovesc cu putere problemele altora:

Roxana si George puteau fi parinti cu probleme normale ca noi toti: copilul nu doarme, face febra, il dor gingiile. Incercarea lor este insa mult mai mare, intrucat Alex, in varsta de 1 an si 4 luni are, din cauza unei cuple medicale, tetrapareza spastica.
Sunt insa optimisti, intrucat au gasit o clinica in Ucraina care ii ofera lui Alex sanse de recuperare. Totusi fiecare sedinta costa 3000 de Euro, bani pe care nu ii au, iar urmatoarea programare este pe 11 februarie 2009.

Daca vreti sa-i ajutati pe Roxana, George si Alex, puteti depune bani in conturile:

RO45RNCB0667025549180001 - ROLBANCA COMERCIALA ROMANA – sucursala Oltenitei, nr. 240 POSESOR CONT: Tutunaru George Alin, CNP 1800222430041sau in contul

RO18RNCB0667025549180002 - EURBANCA COMERCIALA ROMANA – sucursala Oltenitei, nr. 240 POSESOR CONT: Tutunaru George Alin, CNP 1800222430041

Daca doriti mai multe informatii, nu ezitati sa ma contactati pe mail la valentina[at]itex.ro Va pot pune la dispozitie povestea lui Alex pe larg si alte date de contact ale parintilor.